Arta românească a fost direct influențată de-a lungul timpului de evoluția destinului istoric care, prin așezarea celor trei provincii românești – Transilvania, Moldova și Țara Românească, între granițele a trei mari imperii: Imperiul Otoman, Imperiul Țarist si Austro-Ungar, a trebuit sa supraviețuiască și să depășească vicisitudinile vremurilor.
Apărută la sfârșitul secolului al XIV-lea, arta cultă românească s-a manifestat ca o continuatoare a artei tradiționale bizantine, cu deosebire prin pictura monumentală religioasă, pictura religioasă de șevalet, în tempera (icoane), sculptura decorativă și ceramica decorativă.
Sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea a marcat apariția primului stil de arta cultă românească, stilul cantacuzin-brâncovenesc, care s-a manifestat cu deosebire in domeniul arhitecturii, picturii monumentale religioase si in domeniul artelor decorative (metal, țesături, lemn). Condițiile impuse de Imperiul Otoman celor trei provincii românești au făcut ca abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea si începutul secolului al XIX-lea să apară în România pictura și grafica laică de șevalet, această perioadă fiind cunoscută si sub denumirea de perioada artiștilor primitivi, adică acei artisti cu studii de specialitate făcute în străinatate, în special la Academiile de Artă de la Viena si Roma.
Iată de ce putem vorbi cu adevărat de arta plastică cultă românească abia începând cu perioada modernă, adică din deceniul al VI-lea al secolului al XIX-lea, după deschiderea cursurilor primelor Academii de Artă de la București și Iași și constituirea primelor mari pinacoteci ale statului în cele două orașe amintite mai devreme.
Așadar, pâna la perioada contemporană – dacă considerăm acest moment dupa cel de-al doilea război mondial –, arta românească a trebuit să recupereze întreg parcursul istoric european numai într-o sută de ani: de la clasicism, romantism, preimpresionism, impresionism și postimpresionism, până la simbolism și constructivism, cubismul si expresionismul de la începutul secolului al XX-lea. Mulți dintre pictorii, sculptorii si graficienii români din perioada interbelică au fost inițiatorii sau au făcut parte din mișcările avangardiste europene în domeniul literaturii și artelor plastice și am aminti aici numai câțiva dintre acestia: Tristan Tzara, Mattis Teutsch, Corneliu Mihailescu, Cecilia Cutescu Storck, Victor Brauner, M. H. Maxy sau Samuel Mutzner. Ei au creat astfel premisele apariției artei contemporane românești, o artă cu o dinamică evolutivă extrem de accentuată, dar și cu specificită
ți legate de arta tradițională populară, de redescoperire și reinterpretarea unor semne și simboluri ale artei arhaice românești.
Modernismul și postmodernismul de la sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea, mișcări artistice fără o coerență aparte, ele au fost rezultatul accentuării unui mesaj artistic unic, specific fiecărui creator în parte. De aici, necesitatea promovării fiecărui demers artistic individual ca o entitate aproape unică ce trebuie cunoscută și analizată prin idealul propriu fiecărui artist. Modul extrem de divers și dinamic prin care se face legătura astăzi între demersul artistic individual și marele public, impune găsirea unor formule asociative de prezentare și promovare a artei contemporane romanesti atât în țară cât și în străinătate.
Dincolo de expozițiile organizate în spații muzeale, galerii de artă particulare, promovarea prin intermediul internetului care are însă un mare dezavantaj înlăturând contactul direct cu opera originală al receptorului s.a., există și alte formule diverse de promovare a artei contemporane românești pe plan european. Una dintre acestea ar fi aceea de prezentare a artiștilor în propriul spațiu de creație, atelierul în care se petrec marile și interesantele experimente artistice, interviurile cu artiștii despre idealurile propriului demers creator. Aceasta ar fi una dintre modalitățile unui contact direct opera-artist, document peste timp și o bază de cercetare viitoare asupra evoluției artei românești contemporane. Ea poate să conducă direct la niște relații interumane și artistice la nivel european și să pregătească publicul din alte țări pentru o mai bună receptare a mesajului artei contemporane românești.
