Există o diversitate de perspective asupra noțiunii de educație, completată de însăși originea cuvântului „a educa” care conduce către două sensuri interdependente: educare (a crește, a îngriji) și educere (a conduce, a scoate în evidență). În acest sens, este tot mai evidentă nevoia de a dezvolta un copil: fizic, emoțional, cognitiv, cu bucuria de a învăța și relațional în vederea atingerii potențialui său maxim.

Atunci când educația devine însă un atribut și o responsabilitate în exclusivitate a statului prin învățământul obligatoriu, educația devine un proces limitat și limitant prin natura instituțiilor prin care este exercitată. Învățământul de masă aduce cu sine o standardizare și o formalizare a educației ca politică de stat și mai puțin ca alegere personală în privința propriei dezvoltări.

Sursa: http://doctorat.snspa.ro/wp-content/uploads/2017/10/Rezumat-Homeschooling-in-Bucuresti.pdf

În acest context, pandemia COVID19 a adus în prim-plan dreptul la învățătură al copiilor, la articolul 32 alin. (1) din Constituția României menționându-se „Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de perfecţionare.” Astfel, prin alte forme de instrucție, părinții au ales să încurajeze de învățatul de acasă al copiilor prin diverse forme sau tipuri de organizare a învățării.